Melnyk, 33 de ani, în geacă neagră și cu fes, alături de sora ei și copiii lor. Au fugit din Kiev după șase zile de bombardamente - Foto: Spotmedia.ro

Vedem războiul în fotografii, în imagini. Luăm zilele acestea lecții de leadership, lecții de umanitate, lecții despre decizie, evaluarea riscului, afirmarea valorilor, lecții despre depășirea temerilor, lecții de comunicare.

Războiul, mai ales când este aproape de tine și îi simți suflul activându-ți resorturi emoționale puternice, ca orice eveniment dramatic, scoate la iveală grandoarea umanității sau micimea ei.

Constatăm, încă o dată, mobilizarea societății civile și suntem mândri că putem ajuta. Am învățat solidaritatea în multe momente în istoria recentă și aceasta se activează atunci când este necesar. Este cazul și acum.

Pentru activarea acestei solidarități nu e nevoie de nimic mai mult decât să privim fotografiile. Femei cu copii de mână, cărând un geamantan, lăsând totul în urmă pentru a pune la adăpost viața lor și a copiilor... unele fețe sunt îngrijorate, altele plânse, altele senine pentru copiii lor, ținând totul înăuntru, nedorind să îi sperie și mai mult. 

M-a întrebat o cunoștință zilele acestea ce cred despre acest război și dacă pot recomanda un analist politic mai obiectiv pe care să-l urmărească, pentru că nu crede tot ce se spune despre ce se întâmplă în Ucraina.

”Privește fotografiile”, i-am spus. Tu ți-ai lua copilul de mână și o gentuță și ai pleca cu el pe jos, în frig, lăsând toată viața ta în urmă? Ăsta este războiul... se vede cu ochiul liber ce se întâmplă privind aceste femei.

Soldații, civilii cărora le intră tancul în cartier și bomba în casă. Civili care ies în fața tancurilor, grupați, calmi, cu dârzenie.

Să privim în aceste fotografii conducătorii momentului. Conducătorii lumii, conducătorii țărilor implicate direct sau nu, conducătorii locali care decid și acționează în timp ce noi ceilalți stăm cu sufletul la gură și ne alimentăm speranța.

E suficient să te uiți la fotografii, fără sonor, fără filme, fără talk-show-uri pline de specialiști mai mult sau mai puțin inventați. Să te uiți la oamenii afectați, să le privești fețele și trăsăturile. Oameni mari și oameni mai mici. Conducători mari și conducători mai mici.

Oamenii mari își asumă responsabilitatea. Război sau nu, asumarea responsabilității este una dintre cele mai mari dureri și lucrul pe care îl auzim cel mai des reproșat, în orice fel de organizație.

Zilele acestea, liderii au avut de luat decizii grele, într-un context foarte complex, în care au trebuit să țină cont nu numai de realitățile din teren, realități dure și cu pierderi foarte mari, dar și de o încrengătură de acorduri și principii care, dacă sunt îndeplinite, fac deciziile luate mai puternice și mai ușor de asumat.

De exemplu, integrarea intempestivă a Ucrainei în UE este o decizie care va trebui asumată până la capăt. Altfel, pe lângă toate complicațiile suplimentare în relația cu Rusia, va crea și așteptări extraordinare ale unui popor care nu are nimic de-a face cu promisiunile de moment, făcute sub imperiul pericolului.

În mod evident, această decizie va necesita un timp pentru a fi operaționalizată. Însă asumarea acestui moment în care s-au făcut declarații publice va fi cea care va desena întregul parcurs de viitor, al acestei țări care se dorește europeană. Și al nostru, împreună.

Oamenii mari sunt aproape, cu curaj. A fi aproape de cineva necesită de cele mai multe ori un mare curaj. Curajul de a te pune pe tine pe locul doi. Zilele acestea vedem câteva țări din Europa care au fost aproape cu mult curaj. Cinicii vor comenta, desigur, că o fac pentru că au un interes. În orice fel de instanță, de criză majoră sau în evenimente banale de zi cu zi, capacitatea de a fi aproape vine din capacitatea de a crea un interes și un scop comun.

Și asta necesită curaj, pentru că e nevoie de a înțelege și de a te uita cu mare atenție la partenerul cu care încerci să dezvolți acest scop comun. Sunt lideri europeni care astăzi se dovedesc a fi oameni mari. Mă uit la Finlanda și Norvegia, la Elveția care și-a ieșit din zona de neutralitate clasică. Marele act de curaj este dat de faptul că sunt momente în care trebuie să ne adunăm toate forțele și să spunem ”până aici!”. 

Oamenii mari comunică. Comunicare mai rapidă, eficientă, clară și empatică decât a lui Zelenski în aceste zile se poate vedea rareori. Live, Twitter, TV, Facebook, Telegram - la orice oră este posibil și în orice format. Clar, direct, uitându-se în ochii oamenilor. Da, a fost actor, spun cinicii - perfect.

Dacă ai o abilitate pe care o poți folosi pentru a da oamenilor claritate, speranță, pentru a le reduce puternicul sentiment de incertitudine și ambiguitate, atunci fă uz de ea. Câte companii, comunități sau guverne nu ar putea beneficia de un mai mare angajament și adeziune ale oamenilor la inițiativele lor, punând un pic de comunicare autentică, în plus, față de ceea ce reușesc să facă. Uneori, necomunicând de niciun fel.

Am avut ocazia să vedem diferența de comunicare și efectul acesteia asupra oamenilor, făcând și fără să vrem comparație între ce vedem la acest om și ce vedem în comunicarea uzuală autorităților din România.

Comunicarea eficientă are câteva caracteristici fundamentale. Una dintre acesta este autenticitatea, credibilitatea pe care o poți crea uitându-te în ochii oamenilor și neezitând. Fiind om. Fiind modest. Fiind conectat.

Autenticitatea pe care o creezi când spui deschis ce știi și ce nu știi, pe ce te poți baza și la ce speri că te poți baza. Comunicarea eficientă este plină de respect, apreciază și oferă recunoaștere partenerului de discuție. Atât de simplu și atât de vizibil toate mesajele semnate de acest om, în această perioadă.

Oamenii mari dau speranță. În situații de criză, prudența are o valoare foarte importantă, sunt multe riscuri de corelat și decizii bine de cumpănit. Speranța și țelul înalt au însă aceeași valoare în ecuația trecerii prin criză ca și analiza de risc iar, din punct de vedere simbolic și emoțional, o valoare chiar mai mare.

În afară de președintele Ucrainei, sunt și mulți alți oameni care au avut grijă în comunicările lor să pună o doză egală de speranță și de realism, pentru a putea menține angajamentul la cote cât mai ridicate.

Este vreunul dintre noi făcut pentru a-și asuma orice fel de risc? Probabil că nu. Ne este teamă de pierdere, de moarte, ne este teamă de consecințe grave, ne este teamă de pierderea familiilor.

În vremuri obișnuite, ne este teama de pierderea siguranței și a stabilității, de consecințe negative asupra viitorului copiilor sau a propriei persoane. Oamenilor le este teamă, de aceea, au nevoie de speranța că o pot depași. Liderii mari știu să ofere și să păstreze speranța, fără să mintă.

Oamenii mari recunosc fiecare contribuție. Ne-au bucurat și ușor amuzat, atât cât te poți amuza în prezenta situație, tweeturile președinților și replicile amicale cu Elon Musk și cu alții. Marea politică se face pe Twitter? Nicidecum, dar un pic de recunoaștere și mulțumire nu strică nimănui, un pic de parteneriat amical chiar și în situații dure, educă și creează bune obiceiuri legate de umanitate și solidaritate.

Am văzut zilele acestea (mai timid, dar am văzut) și recunoașterea contribuției societății civile din România de către guvernanți, de către Ministerul de Interne și Departamentul de Situații de Urgență. Mi se pare un progres și un comportament care merită continuat.

Societatea civilă poate face minuni umăr la umăr cu un guvern competent în care să-și găsească locul cat mai mulți oameni mari. Cel puțin acolo la ”comunicare” este cineva care a înțeles nevoia.

Nu mai vorbesc aici despre conducători ”ceva mai mici”. Mai politically correct, mai puțin prezenți, mai aroganți. Sau abuzivi. Sau ingrați. Este suficient să vorbim despre oamenii și liderii mari. Ceilalți se văd singuri. Pare că suntem într-o fereastră de oportunitate și liderii mari s-au coagulat pentru o cauză care - sperăm - va salva vieți și va opri tragedia.