Îmi propusesem să scriu despre leadership și „clasă”. Despre nevoia de a cultiva la toți cei care primesc sau își iau însărcinări în zona conducerii oamenilor, a acestor abilități care țin mai degrabă de educație și calitatea umană: calități care își au sursa în educația de acasă, în frumusețea sufletului care se formează în parcursul întregii vieți.
De la eleganța în exprimare la felul în care ești îngrijit atunci când te prezinți lumii, de la grija pe care o ai față de interlocutorul tău, păstrându-i spațiul, ascultând și acționând în bună credință la disponibilitatea de a accepta că nu deții adevărul universal… un spectru atât de larg a care înseamnă ”clasă”…
Îmi propusesem să mă folosesc de exemplul lui Roger Federer, de retragerea lui cu ”clasă”, cu echilibru, cu moderație și eleganța proverbială, cu prietenii în jur cu care a știut să concureze o viață întreagă. Când Rafa Nadal a spus ”Acum când Roger iese pe ușă, o important parte din viața mea pleacă odată cu el!”, mi s-a părut că sună ca o declarație de dragoste pentru tot ce înseamnă competitivitate corectă și sportivitate, am apreciat-o ca fiind esența parteneriatului și a respectului reciproc și, imediat, m-am gândit ce frumoasă ar fi societatea dacă ne-am educa copiii în acest spirit de a recunoaște puterea competitorului, să-i prețuim performanța și munca, clădind astfel meritocrație, în tot ceea ce facem. Pentru că, e parcă mai ușor să arăți, la rândul tău, că ai clasă în momentul în care ai de-a face cu un oponent precum Roger Federer. Am fost martorii unui moment extrem de vulnerabil și acești titani ai performanței au demonstrat lumii întregi că a fi vulnerabil și autentic este, de fapt, esența forței personale interioare, mentale și sufletești. Și și-au permis să fie vulnerabili, de față cu noi toți, pentru că își cunosc această forța interioară și se bazează pe ea.
Îmi propusesem să vorbesc în acest articol despre nevoia ca fiecare lider să lucreze cu el, în mod conștient, pentru a avea ”clasă”, prezență executivă, vulnerabilitate și forță interioară în același timp, să fie un promotor și un exemplu al meritocrației, în deplin respect. Când scopul și vocația îți conduc strategia, asta să vede în toate gesturile pe care le faci. Îți dau posibilitatea să fii autentic și natural pentru că nu trebuie să forțezi nimic. Îți dau posibilitatea să-ți menții mintea limpede chiar și în momentele dificile pentru că, nu trebuie să ascunzi nimic. Ești capabil să te comporți cu respect și devii elegant, ”cu clasă”, inspirând și putând confirma toate așteptările.
Îmi spusesem, apoi, că sub această umbrelă ar încăpea frumos nevoia de responsabilitate a fiecăruia dintre cei care conduc alți oameni, nu atât pentru îndeplinirea fiecărei sarcini, zi de zi (la asta putem fi destul de buni), ci responsabili față de un viitor mai îndepărtat. Pentru viitorul generațiilor următoare. În momentul în care pierzi din vedere acest viitor, concentrarea pe prezent, pe succesul de acum, te duce inevitabil în lipsa și dilemele legate de securizarea câștigului, a statutului, îți alimentează egoul și te face, pur și simplu, miop la ceea ce rămâne important pe termen lung. Vedem asta în societate și în conducerea acesteia, în heirupul permanent de a mai petici puțin ”ciurul” românesc prin care se scurg energie, timp și resurse. Ba o compensare, ba o mica mărire de salariu sau de pensie, ba o liniștire de tipul: ”Şi ce dacă se întâmplă în toată lumea, la noi totul este sub control…” și, țara asta parcă nu se mai ridică niciodată să acumuleze un pic de bunăstare. Vedem asta și în organizații, multe cu pretenții, companii în care li se vorbește oamenilor despre valori și despre viziune pe termen lung și, totuși, când este vorba de învățare sau despre un proiect legat de oameni și educația acestora în legătură cu performanța, urgențe le bat întotdeauna termenul lung și există așteptarea să faci salturi de performanță în ultimele trei săptămâni ale anului, cu creșteri de 30%, să deprinzi o metodă nouă în jumătate de zi de instruire, maxim una, de parcă performanța ar însemna altceva decât învățare continua și susținere permanentă.
Îmi propusesem să scriu aici despre nevoia ca liderii să învețe să ia decizii dificile și să se poată despărți de lucruri sau metode de lucru care nu mai produc valoare, să renunțe la atașamentele lor în legătură cu succesul din trecut sau modul în care au făcut lucrurile o viață întreaga și, să accepte că, oricât de disruptiv ar fi să schimbe ceva din temelii uneori, viața îți cere să ai curajul acesta să remodelezi și să îți dai voie să-ți fie din nou greu și să fii în situație de disconfort, din nou curios să afli și să accepți că nu știi.
Mă gândisem, în acest context, să mă refer la Regina Elisabeta pe care lumea a pierdut-o de curând. O femeie discretă și elegantă toată viața ei, un om imperfect, mamă, soție, bunică, străbunică, celebră pentru pălăriile și ținutele ei în culori pastel dar, mai mult decât orice, un conducător responsabil, în adevăratul sens al cuvântului și, o persoană capabilă să se uite întotdeauna la viitor, pe termen lung, la starea națiunii sale, oricât de dureroase și dificile au fost deciziile pe care a trebuit să le ia în prezentul în care s-au întâmplat evenimentele la care a fost martoră.
Și, când doream să pun toate acestea pe hârtie a venit vestea șoc în legătură cu un om pe care, o mare parte dintre noi îl admiră și l-au luat ca model pentru copii lor, un campion, un om fragil, dar cu o mare putere de muncă și de revenire: Simona Halep.
Întreaga situație își va derula cursul și, cu ajutorul avocaților și a organismelor abilitate, probabil se va aduce lumina în această situație. Simona Halep, așa cum o știm își va asuma în final toate consecințele pentru că, indiferent de motivul pentru care a ajuns în această situație, timpul a dovedit că este un om autentic. Victima unui concurs de împrejurări sau victima propriilor sale decizii nesăbuite, Simona are, din perspectiva mea, o mare responsabilitate după rezolvarea tehnică a acestei situații.
Responsabilitatea să vorbească unei întregi lumi, a nației române care a umplut stadioane să sărbătorească un succes la care nu a avut nici o contribuție, o nație incapabilă să se ridice prin forța unor lideri capabili și puternici și prin performanța reală, o nație complet intransigentă la greșelile altora și înțelegătoare în privința propriilor greșeli și a lui ”merge și așa”, are responsabilitatea să vorbească despre eșec, despre decizii pripite, despre nevoia de a greșit ca să învățăm, despre posibilitatea de a fi triști ca să ne bucurăm, despre posibilitatea de a ne fi greu azi pentru a aspira la un ”mai bine” de mâine. Pentru că așa are loc progresul, evoluția, așa se întâmplă viața.
Reacția imediată, de sprijin, a sponsorilor ei este de admirat în plan uman, mesaj de susținere care spune: ”Avem încredere în tine Simona, pentru că, deși nu știm încă dacă tu ai greșit sau nu, așa cum te cunoaștem, ne-am reprezentat și sprijinit reciproc și, asta ne onorează.” Este o mare responsabilitate pentru un astfel de sponsor pentru că, într-un fel sau altul, riscul reputațional este acolo. De aceea, eu sper, și până la urmă despre asta este acest articol, că toți cei care rămân alături de Simona Halep în plan emoţional în aceste momente, îi vor cere acesteia un singur lucru: ”Nu ne lăsa să rămânem cinici!”
Nu ne lăsa să cultivăm între noi, în familiile și în echipele noastre, pentru urechile copiilor noștri sau a celor pe care îi conduce, expresii de genul: ”Eram siguri că așa va sfârși!”, ”Oricum nu se poate să ai performanța dacă nu trișezi!”, ”Toți sunt la fel!”. Și altele care au săpat adânc în mentalitatea românilor în ultimii 30 de ani și ne-au ținut în blocajul în care ne aflăm.
Simona va fi sfâșiată din toate direcțiile, nefiind primul om care ar fi putut greși dorind să rămână pe culmi, dar eu cred că are puterea să învețe. Și dacă va fi ca, în următorii ani, Simona să fie unul dintre acei oameni care să vorbească generației tinere și copiilor noștri despre felul în care poți învăța din propriile tale greșeli, felul în care îți alegi oamenii din jur și construiești împreună cu ei, despre felul în care ți se rupe sufletul, despre toate întrebările, eforturile, plânsul sau fericirea, despre importanța muncii zilnice și despre tentațiile care pot apărea în calea ta, atunci când ai succes, ei bine, indiferent de felul în care se va finaliza acest episod, pentru mine Simona va rămâne o campioană a vieții. Și poate asta ar trebui să fie cerințele din următorul său contract de sponsorizare: vorbește copiilor despre adevărul campionilor și demonii lor, despre direcție și valoare și despre responsabilitatea pe care o ai în momentul în care ajungi acolo sus chiar dacă, niciunul dintre cei care își pune speranța în tine nu a muncit în locul tău și nu te-a sprijinit în vreun fel.
”Nu ne lăsa să rămânem cinici, Simona!”. Nevoia noastră de a ne uita către oameni care să ne inspire dă încredere în viitor ne alimentează stima de sine, ne dă posibilitatea să ne stabilim ținte către care să tindem, să rămânem rezilienți.
Articol publicat in Adevarul.ro