Familiaritatea se insinuează în viaţa noastră. Ne obişnuim puţin câte puţin chiar şi cu lucruri care nu ne plac sau care ne fac rău. Asta ne trimite într-o zonă în care ne spunem că măcar ştim ce se întâmplă, că înţelegem, că nu avem surprise majore şi în consecinţă, integrăm aceste lucruri în viaţa noastră cu resemnare. Ba chiar le justificăm cu multă logică construind raţionalizări care, înochii noştri, vor fi de neclintit.

 

Începem astfel să ne vedem de treaba noastră, să ne implicăm mai puţin, ne pierdem capacitatea de a fie ambiţioşi pentru realizări de mai bună calitate. Astfel, lucrurile stagnează, ne obişnuim cu mai puţin sau cu ceea ce am putea numi mediocru şi, dacă nu ne regrupăm rapid cu speranţă pentru mai bine, ratăm şanse după şanse, an după an. 

 

Familie cu familie, comunitate după comunitate, o întreagă societate poate sfârşi într-o familiaritate obscură care devine un nou standard. În multe aspecte, vorbesc despre România de azi.

 

Şi, acum, să ne uităm pozitiv în cealaltă direcţie: cum am putea crea o Românie sustenabilă, de bună calitate, o Românie în care indiferent de rolul tău în societate, că lucrezi la stat sau la privat, că eşti elev, student sau pensionar poţi avea o speranţă şi poţi contribui la această schimbare?

 

Pentru că, nu numai schimbarea în sine contează. Ceea ce contează este capacitatea noastră de a crea sustenabilitate în schimbările pe care le pornim. 

 

Mai ales cei care activează în domeniul privat ştiu ce înseamnă provocările implementării unor proiecte de schimbare şi de transformare. Provocările nu vin atât din aspectele tehnice, şi nu sunt atât legate de resurse. Provocările cele mai mari vin din schimbarea paradigmei pe care o au oamenii în legătură cu motívele schimbării şi din schimbarea mentalităţii fiecăruia în legătură cu contribuţia reală pe care şi-o poate asuma. Eşecul în proiectele de schimbare vine din ezitări, din răzgândiri, din standarde duble, din lipsa deciziei.

 

Nimic mai adevărat la nivel de societate. Luna septembrie este o lună cu semnificaţie din perspectiva schimbării în România. Întreg anul 2020, un an complet atipic, un an provocator la nivelul temerilor şi schimbărilor comportamentale ale fiecăruia dintre noi, este un nou test pentru societate şi legat de iniţierea unor schimbări, dar mai ales legat de felul în care noi toţi ne asumăm să facem aceste schimbări sustenabile. În caz contrar, ne vom reîntâlni în faţa aceleiaşi problematici, a aceloraşi gânduri de resemnare, ne vom întoarce rapid în familiaritatea care ne-a devenit o a doua natură.

 

 

Sustenabilitatea schimbărilor ajută organizaţiile să facă un pas important: de la a depune eforturi conştiente pentru schimbarea unor obiceiuri de muncă şi de viaţă la un nou mod de a fi. Mod de a fi în care, schimbările mici, perpetue, îmbunătăţirea continuă, aspiraţia continuă către mai bine devine un nou mod de a gândi şi de a ne raporta la orice fel de provocare zilnică. Mod de a fi în care, posibilitatea de a ne întoarce la vechile obiceiuri dăunătoare scade atât de mult încât, toată energía ascunsă sub stratul gros de praf al familiarităţii iese la iveală şi, se transformă într-o energie creatoare, pozitivă. 

 

Imaginaţi-vă o Românie în care, dintr-o dată, marea majoritate a oamenilor, o masă critică importantă, decide, de exemplu, să respecte toate regulile de circulaţie sau să nu mai arunce gunoaie pe jos. Circulă un scurt video pe internet în care unul dintre generalii armatei americane, ţinând un discurs la o ceremonie de absolvire a unei universităţi, spune ceva ce a devenit memorabil: ”Dacă vreţi să faceţi ceva important cu viaţa voastră începeţi să vă faceţi patul în fiecare dimineaţă!”. Marile schimbări încep cu gesturi mici. Gesturi mici combinate cu perseverenţă. Tipul acesta de mentalitate în care cu gesturi mici, puţin câte puţin, transformăm esenţial locul în care trăim sau muncim, crează sustenabilitatea schimbării. Este mult mai mult decât a face o schimbare radicală în opţiuni odată la un anumit interval de timp, să zicem …patru ani. Este despre noi înşine…mai înainte de a fi despre ceilalţi.

 

 

Inerţia este un factor important în pericolul la care este supusă această sustenabilitate deoarece tendinţa de a ne întoarce la comportamentele cu care suntem familiari este foarte mare. Schimbarea cere, în primul rând, un proces de dezvăţare înaintea oricărui proces de învăţare. De aici şi sentimentul că ”nimic nu se schimbă deşi au trecut 30 de ani…”. Pentru că, deşi sunt foarte multe schimbări petrecute cu adevărat în societatea românească şi în comunităţile noastre, acele obiceiuri la care ar fi trebuit să renunţăm definitiv încă nu se desprind de noi atât de uşor… sunt acolo: relaţia noastră de multe ori defectuoasă cu sistemul medical, cu sistemul de învăţământ, cu instituţiile statului, această relaţie care nu s-a modificat fundamental pentru că fiecare dintre noi a menţinut în comportamentele proprii un nivel mare de inerţie faţă de schimbare… Imaginaţi-vă cum ar fi putut să se păstreze obiceiurile proaste ale societăţii dacă, idealist, dintr-o dată, noi toţi am fi decis să ne dezvăţăm de vechile comportamente în relaţia cu cele de mai sus…

 

Cei care au fost interesaţi, cât de cât, să înţeleagă felul în care învaţă adulţii ştiu că adulţii învaţă selectiv şi o fac dacă au o motivaţieputernică. Dacă ne uităm la schimbările comportamentale pe care l-a cerut perioada prezentă, vorbesc aici despre pandemie, comportamente în legătură cu felul în care interacţionăm între noi, cu igiena personală sau cu purtarea măştii, constatăm că mai avem mulţi paşi de făcut până la a genera ceva sustenabil. Adică, să ne comportăm în acest fel fără să ne atragă cineva atenţia, fără să ne aducă nimeni aminte să ne spălăm pe mâini sau de comportăm responsabil faţă de semenii noştri purtând mască. Să o facem pentru că aşa gândim şi nu pentrucă ar exista posibilitatea unei sancţiuni. Pe cât de evident pare, pe atât de complicat este...

 

Schimbarea în modul de gândire este cea care generează sustenabilitate. Pentru a face loc unei noi mentalităţi trebuie să eliminăm ceva din vechea mentalitate. Şi nu orice ci, acele aspecte care nu mai crează valoare pentru noi în ziua de astăzi.

 

Chiar şi la nivelul schimbărilor organizaţionale unde dimensiunea transformării este cert mai mică decât la nivelul societăţii întregi, decizia esenţială de luat când se fac schimbări este în privinţa comportamentelor care vor ajuta la implementarea transformării sistemului. Ne dorim o creştere mai rapidă: care vor fi comportamentele oamenilor care vor facilita această creştere, în relaţia cu clienţii? Ne dorim mai mult profit: care vor fi comportamentele oamenilor care vor genera o balanţă pozitivă între ce cheltuie compañía şi ce venituri este capabilă să obţină din piaţă, de la clienţi şi parteneri? Ne dorim o cultură a comunicării deschise deoarece avem fluctuaţie mare de personal: care sunt comportamentele care vor genera mai multă încredere şi mai multă speranţă în viitorul companiei?

 

Dacă extindem această logică la nivelul societăţii care ar trebui să prospere, decizia fiecăruia dintre noi ar trebui să fie înlegătură cu ce comportamente avem noi de schimbat, familia noastră, angajaţii noştri, prietenii cu care ne întâlnim şi pe care îi putem influenţa, vecinii noştri cărora le-am putea fi un exemplu… comportamente la vot, comportamente în mijloace de transport în comun, comportamente la medic, comportamente în parcare… comportamente, zi de zi.

 

Toate studiile de transformare organizaţională, aşa cum este şi transformarea comunităţilor noastre, arată că nu există scurtături. Nu pot exista improvizaţii. Nu se poate cu ”merge şi aşa”. Şi asta pentru că inerţia în gândire şi în comportament este mai puternică decât forţa noului. Familiaritatea este cea care ne moleşeşte şi frânează schimbarea.

 

Dacă schimbările de mentalitate şi de comportament nu sunt asumate, nu sunt internalizate, organizaţia, respectiv societatea, pot veni cu o sumedenie de reguli, interdicţii sau sancţiuni. Acestea nu garantează neapărat succesul schimbării, în schimb garantează un alt tip de tensiuni şi frustrări care ajută în menţinerea stării de fapt cu care suntem cu toţii familiari. Impunerea, autocraţia, pumnul în gură.

 

Ne punem degeaba speranţa în conducători. Vechi sau noi. Speranţa este mult mai la îndemână. Este în fiecare dintre noi, în familia şi cercul nostru apropiat, în compania în care lucrăm, în felul în care ne dorim cu adevărat o transformare profundă sau ne mulţumim cu familiaritatea ultimilor 30 de ani.

 

 

Managementul schimbării spune că sustenabilitatea vine din cinci surse:

 

Nivelul de conştientizare al celor implicaţi: în ce măsură se fac vizibile pentru fiecare dintre noi aspiraţiile noastre pe termen lung, într-un registru ceva mai înalt decât al traiului de zi cu zi. Felul în care conştientizăm, înţelegem şi definim aceste aspiraţii generează dezbaterea despre cine va plăti datoriile acumulate de România, în ce fel pregătim noile generaţii pentru a face faţă provocărilor printr-un sistem de învăţământ adaptat actualului fel de evoluţie a tehnologiei şi a gândirii în legătură cu viitorul, dezbaterile în legătură cu viitorul democraţiei sau cu felul în care evoluţia ştiinţei ne va influenţa modul de viaţă. Cu toţii ne dorim prosperitate pe termen lung însă mecanismul economic ne spune că nu poţi fi prosper şi nu te poţi dezvolta trăind permanent pe datorie. Nivelul de conştientizare a moştenirii pe care dorim s-o lăsăm generaţiilor viitoare ne va ajuta să luptăm cu mai multă perseverenţă pentru a face schimbările pe care ni le dorim sustenabile. 

 

Motivaţia şi dorinţa: una dintre marile capcane a proiectelor de schimbare care implică o transformare de mentalitate şi comportament este măsura speranţei şi a optimismului pe care oamenii sunt capabili să le pună în joc momentul în care începe călătoria cea grea a schimbării. Pentru a menţine motivaţia şi dorinţa oamenilor de schimbare este esenţială menţinerea încrederii că această schimbare este posibilă. Şi nu trebuie să fi făcut prea multe studii să înţelegi că responsabilă menţinerea acestei speranţe sunt conducătorii: la nivel de mică sau mare comunitate, la nivelul companiilor indiferent dacă sunt antreprenoriale sau mari corporaţii, la nivelul administraţiei şi al societăţii în general. Conducătorii prin comportamentul lor sunt primii care alimentează sau omoară această speranţă că schimbarea este posibilă şi va fi benefică.

 

Abilităţile şi capacităţile celor implicaţi: nu numai un sistem de învăţământ solid va creşte capacitatea generaţiilor care urmează să creeze oportunităţi de dezvoltare societăţii. Pe lângă acesta, tot ce înseamnă educaţie continuă şi cultivarea nevoii de dezvoltare personală sunt esenţiale. După luna martie a acestui an, odată ce a devinit evidentă şi criza economică ce urmează acestei crize sanitare, foarte multe voci atât din domeniul trainingului şi al dezvoltării dar şi din domeniul resurselor umane s-au făcut auzite pentru a readuce aminte celor care conduc companiile să nu oprească procesele de învăţare, să nu se concentreze mai degrabă pe indicatorii economici pe termen scurt. Motivul pentru care este nevoie să menţină în procese de învăţare puternice este tocmai pentru a întări capacitatea de adaptare la schimbare a oamenilor şi pentru a face schimbările pe care ni le propunem mai rapide şi sustenabile în acelaşi timp. Succesul schimbărilor stă în adaptarea rapidă la aceasta.

 

Oportunitatea: s-a scris mult în ultimele şase luni de toate ocaziile pozitive pe care ni l-a creat pandemia.Sunt ocazii pentru schimbări pe care cel puţin mediul privat şi le dorea şi le începuse demult: programe de simplificare, programe de digitalizare accelerată pe care le-am întrezărit şi în administraţie, introducerea programului flexibil de lucru şi a noţiunii de ”lucru de oriunde” pentru domeniile în care acest lucru este posibil. Schimbarea aduce temeri şi foarte mult disconfort. Schimbarea aduce oportunităţi pe care rareori suntem capabili să ne vedem de la bun început. La nivelul societăţii româneşti anul 2020 poate activa oportunităţi pe care le consideram amorţite: investiţia în infrastructură, modernizarea sistemului de învăţământ şi flexibilizarea acestuia, schimbarea imaginii sistemului de sănătate şi stabilirea unei relaţii noi între medic şi pacient, însănătoşire a clasei politice şi poate multe altele. Prelungirea stării de alertă a şi a felului în care această pandemie ne influenţează vieţile ne poate aduce şi alte oportunităţi pentru ca schimbările pornite în această perioadă să devină sustenabile. Mă uit către sistemul de învăţământ cu speranţă. Faptul că există posibilitatea descentralizării unor decizii şi crearea autonomiei până la nivel de fiecare şcoală este ocazie extraordinară. Chiar dacă se vor face multe erori, şansa ca managerii de şcoli să devin autonomi şi să se transforme în lideri eliberându-se, într-o mare măsură, de impunerile unor decizii de la centru, este mai degrabă este o oportunitate pe termen lung decât o ameninţare pentru prezent.

 

Feedback-ul: chiar şi mediile organizaţionale cele mai bine dezvoltate, în care se investeşte masiv în a cultiva mecanisme de feedback care să ne ajute să colaborăm şi să construim mai uşor împreună, feedback -ul este o abilitate care se învaţă în timp şi prin multe iteraţii. La nivel de societate, a ne prezenta la urne din când în când este o formă de feedback pe care am putea să o folosim mult mai responsabil. În fond, lipsa feedback-ului este tot o formă de feedback. Numai că, dacă vorbim despre democraţie, votul este forma de feedback care serveşte şi celor care ar merita să primească un feedback negativ. Dacă absentăm. Lipsa feedbackului le va alimenta impresia că, de fapt, au dreptate.Pentru cei care aleg să nu ofere feedback -ulle alimentează profeţia auto dezvoltată că ”oricum nimic nu se schimbă” şi întreg valul de emoţii negative şi de deznădejde asociate. Pe scurt lipsa feedback ului anihilează orice urmă de speranţă.

 

Ca să închei pledoaria mea în legătură cu efortul pe care trebuie să-l facă fiecare dintre noi pentru ca schimbările pe care le declanşăm sau pe care ni le dorim în societate să devină şi sustenabile, vă las cu câteva întrebări al căror răspuns, odată ce vi-l oferiţi, să vă sprijine sa agregaţi energia de care are nevoie fiecare familie, companie, comunitate pentru a deveni un centru de generare a schimbării. Acea schimbare care să ne dea speranţă către mai bine.